Uleiul din nucă de cocos, alimentul-medicament

Nuca de cocos, pe numele ei ştiinţific, Cocos nucifera, a constituit de-a lungul timpului o importantă sursă de pulpă, suc, lapte şi ulei şi a hrănit şi chiar vindecat prin proprietăţile ei populaţii din întreaga lume timp de generaţii. Numele ei ar fi fost dat se pare prin secolul al XVI-lea, de către exploratorii spanioli sau portughezi, care o numeau „coco”, ceea ce înseamnă „faţă de maimuţă”; acest nume venea de la cele trei găuri ca nişte ochi, situate pe suprafaţa nucii şi care o fac să semene cu capul şi faţa unei maimuţe.

Pe multe insule nuca de cocos este baza dietei locuitorilor din zona şi se regăseşte în majoritatea mâncărurilor pe care aceştia le prepară, o treime din populaţia lumii depinzând mai mult sau mai puţin de nuca de cocos atât în ce priveşte mâncarea cât şi economia ţării respective.

Din mica nucă de cocos se poate obţine uleiul de cocos, untul de cocos, apa de cocos, făina de cocos, fulgii de cocos, iar conţinutul său nutriţional, care aduce multe beneficii sănătăţii, face ca aceasta să fie inclusă în categoria alimentelor funcţionale. Nuca de cocos este foarte nutritivă şi bogată în vitamine şi minerale şi este folosită în medicina tradiţională din întreaga lume pentru a trata o gamă largă de probleme de sănătate, cum ar fi: abcesele, astmul, bronşita, constipaţia, febra, pietrele la rinichi, infecţiile pielii, sifilisul, ulcere, răni etc.

Ceea ce a atras însă atenţia în mod special, prin proprietăţile lui deosebite, a fost uleiul obţinut din nuca de cocos, ulei care este folosit foarte des în medicina popoarelor din Asia şi din zona Pacificului. Locuitorii din această parte a lumii considerau uleiul de nucă de cocos ca fiind medicamentul vindecător pentru orice boală, iar copacul de cocos era văzut de aceştia atât ca o sursă de hrană cât şi de remedii medicinale, fapt pentru care a mai fost supranumit şi „Arborele vieţii”. Cu toate acestea, abia recent lumea medicală şi-a îndreptat privirea spre uimitoarele puteri vindecătoare ale uleiului de cocos.

Aşa cum v-am povestit şi aici, multă vreme grăsimile saturate au fost condamnate, în mod greşit, ca fiind responsabile pentru apariţia diferitelor boli, în special a celor de inimă, astfel că începând de prin anii ’50, uleiul de cocos a început să aibă şi el o reputaţie proastă datorită faptului că acesta are cea mai mare concentraţie de acizi graşi saturaţi dintre toate uleiurile. Nu este astfel de mirare faptul că nuca de cocos pe ansamblu (suc, ulei, lapte etc.) a fost trecută şi ea pe lista neagră. În prezent însă, se ştie că grăsimile saturate nu sunt chiar atât de rele pe cât se credea în trecut şi că de fapt corpul nostru are nevoie de ele pentru desfăşurarea diferitelor procese biologice, cum ar fi de exemplu cele pentru menţinerea intactă a structurii celulare şi pentru întărirea imunităţii.

Grăsimea din uleiul de cocos este unică şi diferită de majoritatea celorlalte grăsimi, având chiar proprietăţi vindecătoare, uleiul de nucă de cocos, recunoscut acum ca fiind un aliment nutritiv şi sănătos, având în conţinutul său:

–          acizi graşi saturaţi, din care majoritatea o deţine trigliceridele cu catenă medie: acidul lauric (aproximativ 50% din totalul acizilor), urmat de acidul capric, acidul caprilic, acidul miristic şi acidul palmitic;

–          acizi polinesaturaţi (acidul linoleic);

–          acizi mononesaturaţi (acidul oleic);

–          polifenoli (acidul galic);

–          vitamina E şi vitamina K, dar şi minerale precum fierul etc.

După cum ştim de la lecţiile de chimie, acizii graşi sunt formaţi dintr-un lanţ lung de atomi de carbon şi atomi de hidrogen ataşaţi acestuia şi în funcţie de lungimea acestui lanţ sunt împărţiţi în: acizi graşi cu catenă scurtă (SCFA), acizi graşi cu catenă medie (MCFA) şi acizi graşi cu catenă lungă (LCFA). Ei bine, uleiul de nucă de cocos este compus în cea mai mare parte din acizi cu catenă de lungime medie, supranumiţi şi „medium chain triglyceride” adică trigliceride cu catenă medie (MTC). Marea majoritate a grăsimilor şi uleiurilor din alimentaţia noastră, fie ele saturate sau nesaturate, indiferent că provin din plante sau animale, sunt compuse din acizi cu catena lungă. Cu alte cuvinte putem spune că aproximativ 98% sau chiar 100% din acizii  graşi pe care îi consumăm sunt acizi cu catenă lungă.

Este ştiut faptul că grăsimile se metabolizează diferit în corpul nostru în funcţie de lungimea catenei, astfel că acizii graşi de tipul celor găsiţi în uleiul de cocos sunt mult mai bine asimilaţi de organism, nu au efecte negative asupra nivelului de colesterol şi chiar protejează împotriva apariţiei bolilor de inimă. Acizii graşi cu catenă lunga solicită mai mult pancreasul, ficatul şi tubul digestiv deoarece pentru a putea fi transportaţi, organismul trebuie să-i „împacheteze” cu proteine care necesită anumite enzime specializate în metabolizarea lor.

Acizii graşi cu catenă medie însă, fiind mai mici, pătrund prin membrana celulară mult mai uşor, fără a fi nevoie de proteine şi enzime care să-i transporte. Ei sunt trimişi direct la ficat unde sunt imediat convertiţi în energie şi nu stocaţi ca şi grăsime în diferite părţi ale corpului. Altfel spus, aceşti acizi nu depind de bilă sau de enzimele pancreatice ca să fie metabolizaţi efectiv, aceasta făcând din uleiul de cocos o grăsime digerabilă în totalitate chiar şi în cazul persoanelor cărora fierea le-a fost îndepărtată chirurgical.

Uleiul de cocos este, datorită compoziţiei sale foarte mari de grăsimi saturate, cel mai stabil dintre toate sursele de acizi graşi cunoscute, aceasta însemnând că are punctul de fum foarte ridicat şi se poate folosi la gătit fără teama că structura chimica îi va fi modificată de căldură. Stabilitatea este foarte importantă şi pentru că reduce încărcarea corpului cu radicali liberi, uleiul de nucă de cocos fiind chiar considerat de unii biochimişti ca fiind un antioxidant datorită rezistenţei sale la oxidare şi formarea radicalilor liberi.

Acidul lauric din compoziţia uleiului de cocos este un acid cu catenă medie, care are printre altele proprietatea că odată ajuns în corpul uman se transformă în monolaurin. Monolaurinul este o monogliceridă cu proprietăţi antivirale, antibacteriene şi anti-protozoare şi este folosit de corpul uman pentru distrugerea unor viruşi cum ar fi HIV, herpes, citomegalovirus, gripă, a diferitelor bacterii patogene printre care se numără Listeria monocytogenes, Staphylococcus aureus şi Helicobacter pylori, dar şi a unor protozoare ca Giardia lamblia şi ciuperci microscopice (fungi) cum ar fi Candida albicans. Studiile făcute au demonstrat că monolaurinul nu are efecte adverse asupra florei intestinale, dar distruge microorganisme patogene ca Escherichia coli, Salmonella enteritidis, Hemophilus influenzae, Staphylococcus epidermidis şi streptococi gram pozitivi din Grupa B.

Fără o cantitate suficientă de acid lauric consumată, corpul nu poate produce monolaurin şi toate aceste beneficii pentru sănătate sunt pierdute. S-a demonstrat că multe persoane care consumă regulat ulei de cocos se îmbolnăvesc mai rar. În afară de uleiul de cocos, o altă sursă naturală de acid lauric este şi laptele de mamă, iar concentraţia mare din compoziţia acestuia face ca bebeluşii care sunt alăptaţi la sân să se îmbolnăvească mai rar şi să aibă o imunitate crescută. Interesant este faptul că bebeluşi alăptaţi la sân consuma în medie cam un gram de acid lauric pe kilogram corp pe zi! În prezent nu există o doză unică recomandată a fi consumată dar specialiştii susţin că adulţii şi copii în creştere ar fi bine să consume cam 10-20 grame de acid lauric pe zi.

Un alt acid cu catenă medie, acidul capric, care se găseşte în procent de 6 – 7% în compoziţia uleiului de cocos, are şi el proprietatea că odată ajuns în corpul uman se transformă într-o monogliceridă specifică numită „monocaprin” . Monocaprinul s-a demonstrat că are efecte antivirale împotriva HIV, are efecte antibacteriene împotriva Chlamidia şi a altor bacterii transmise pe cale sexuală şi este testat ca antiviral împotriva virusului Herpes simplex.

Şi ceilalţi compuşi, acizii graşi (acidul caprilic, miristic, acidul linoleic şi oleic, acidul galic), vitaminele şi mineralele din compoziţia uleiului de nucă de cocos, deşi aflaţi în cantitate mai mică în compoziţia acestuia aduc de asemenea importante beneficii pentru sănătate şi fac din uleiul de cocos un aliment complet şi nutritiv. Nutriţioniştii recomandă consumul zilnic a trei sau patru linguriţe de ulei de cocos extravirgin pe zi, cantitate care trebuie introdusă treptat în alimentaţie pentru a se evita un eventual disconfort digestiv.

Beneficiile uleiului de nucă de cocos sunt foarte multe el putând fi utilizat în scopuri medicinale, în cosmetică, la gătit etc. Dar despre multiplele lui beneficiile şi utilizări vă voi vorbi mai pe larg într-o postare viitoare.

Ulei de cocos poti gasi acum la orice magazin gen plafar precum si la magazinele online cu produse naturiste, cum ar fi de exemplu la magazinul Vegis (vezi aici oferta lor de unt/ulei de cocos).

ce am citit:

lectura 1, lectura 2