Homeopatia, o alternativă terapeutică blândă

În anul 1755 se năştea, într-un mic orăşel de lângă Dresda – Germania, Christian Friedrich Samuel Hahnemann, cel care mai târziu avea să pună bazele unui sistem medical alternativ numit HOMEOPATIE.

Fiu al unui modest pictor de porţelanuri, Hahnemann a absolvit facultatea de medicină în 1779 şi profund dezamăgit de metodele de tratare a pacienţilor din acele vremuri, care le măreau acestora şi mai mult suferinţa, renunţă la practicarea profesiei de medic. Fiind un bun cunoscător al mai multor limbi străine, a recurs la munca de traducător a diferite lucrări de medicină şi chimie pentru a-şi întreţine familia.

Într-una din cărţile de medicină pe care le-a tradus, scrisă de William Cullen, un cunoscut medic scoţian al secolului 17, Hahnemann găseşte un pasaj care face referire la o metodă de tratament a malariei cu ajutorul chininei. Cullen descrie în carte mecanismul de acţiune al acesteia ca având legătură cu proprietăţile ei de a “întări” stomacul datorită gustului amar, dar Hahnemann nu acceptă această explicaţie şi încearcă pe sine scoarţa arborelui de Chinină. Astfel, el observă că încetul cu încetul încep să îi apară aceleaşi simptome ca şi cum ar fi bolnav de malarie şi trage concluzia că un medicament luat de un om sănătos produce aceleaşi simptome ca şi cum ar fi bolnav de boala pe care ar trebui să o trateze acesta în omul bolnav. Pornind de la aceste constatări el face sute de alte experimente şi după 20 de ani de muncă ajunge să enunţe legile de bază ale homeopatiei, cunoscute sub numele de “legile similitudinii” sau ale suferinţei similare şi îşi grupează concluziile în cartea sa intitulată “Organon of the Art of Healing” pe care o va publica în anul 1810, la Torgau, un mic orăşel din Germania. Organon vine de la cuvântul grecesc “organon” care înseamnă  “mijloace”.

Datorită faptului că Hahnemann era deja o cunoscut la acea vreme ca medic şi ca autor de cărţi de medicină, apariţia cărţii a stârnit un puternic interes dar şi mari controverse în lumea medicală, deoarece acesta propunea un sistem medical nou şi radical, fundamental opus faţă de medicina tradiţională a acelor vremuri. El dă noului sistem medical numele de homeopatie, nume care vine de la grecescul homoios care înseamnă similar şi pathos care înseamnă suferinţă, dorind astfel să scoată în evidenţă că acest sistem medical doreşte să trateze pacientul folosind mijloace care produc efecte similare suferinţei deja existente la pacient.

Această idee nu este una nouă, legile similitudinii fiind iniţial descrise de Hipocrate şi Paracelsus şi utilizate în multe culturi printre care Mayaşii, Chinezii, Grecii, Amerindienii şi Indienii din Asia, dar Hahnemann a fost cel care a reuşit să “codifice” aceste legi într-un sistem medical ştiinţific unitar, enunţând principiile care stau la baza ale homeopatiei:

– principiul similitudinii;

– principiul individualizării;

– principiul folosirii remediilor în diluţii infinitezimale;

– principiul administrării remediului unic şi aşteptării reacţiilor acestuia, în funcţie de care se continuă tratamentul spre vindecare.

Legea similitudinii nu este numai legea fundamentală a medicinii homeopatice, ci şi o lege generală a naturii care guvernează afecţiunile, sau altfel spus schimbările dinamice ale forţei vitale pe care Hahnemann o numeşte în opera sa, “dynamis” care în greacă înseamnă “forţă, putere”. Dynamis este forţa vitală a vieţii, ceea ce animă corpul material, cea care menţine viaţa într-un organism viu.

Pornind de la principiul lui Hipocrate, conform căruia natura vindecă iar medicul doar asistă, homeopatia, medicină holistică (care priveşte omul ca un întreg), încearcă de fapt, prin remediile pe care le foloseşte să stimuleze mecanismele de apărare ale întregului organism, ajutând-ul să se armonizeze cu el însuşi şi să se vindece prin forţele proprii.

Cum vă spuneam şi aici, în medicina alopată (medicina oficială) se utilizează un singur medicament pentru fiecare boală, de exemplu unul pentru durerile de burtă, altul pentru durerile de cap etc. iar acţiunea acestuia se „opune” simptomelor bolii respective. Aşa se explică şi denumirea multor medicamente care începe cu prefixul „anti”: antibiotic (care se opune vieţii, deci omoară microbii), antinevralgic (care se opune durerii), antireumatic (împotriva reumatismului) etc.

În viziunea homeopată însă pacientul este privit în ansamblul său iar pentru tratarea acestuia se foloseşte de obicei un singur medicament numit remediu care „cuprinde” totalitatea simptomelor şi caracteristicilor pacientului. Homeopatia nu ia în calcul doar simptomele fizice, ci urmăreşte şi caracteristicile ereditare, istoricul său de boală, tratamentele pe care le-a efectuat, simptomele psihice şi emoţionale, felul în care reacţionează pacientul în diferite situaţii, de exemplu la schimbările de mediu, la schimbarea gusturilor alimentare, aversiunile sau preferinţe alimentare, tulburările de somn, activitatea sexuală etc. Remediul nu se prescrie deci în baza simptomelor pe care le prezintă pacientul la momentul respectiv ci în baza a tot ceea ce caracterizează pacientul în ansamblu şi explică apariţia diverselor boli în diferite perioade ale vieţii. Se încearcă astfel găsirea tuturor caracteristicilor pacientului care pot duce la individualizarea lui faţă de ceilalţi pacienţi care ar suferi de aceeaşi boală şi a remediului unic, numit Simillium, care i se potriveşte acestuia şi care dacă ar fi administrat unei persoane sănătoase ar provoca aceleaşi simptome şi caracteristici ale pacientului în totalitatea sa.

„Singura misiune a medicului este să vindece rapid, cu blândeţe şi definitiv”, ne spune Hahnemann în unul din volumele carţii sale, Organon.

ce am citit:

lectura 1, lectura 2, lectura 3

cartea „Homeopatia, tratament pentru corp, minte şi suflet”, autori dr. Tatiana Bolbocean, dr. Mihaela-Georgia Cîmpian, Chişinău 2004

Dacă ti-a plăcut ce ai citit şi crezi că poate fi de folos şi prietenilor tăi dă un like&share ca să afle şi ei.