Am dat peste cartea asta în urmă cu doi ani. Era printre recomandările unui site de ştiri şi cum sunt pasionată de presă şi reportaje (chiar dacă nu mai profesez de ceva vreme) am comandat-o şi am citit-o pe nerăsuflate.
„Călătorii în infern„ aduce la un loc şapte reportaje care ne poartă prin cele mai întunecate locuri ale lumii, episoade care ţi-ai dori să fie doar ficţiune care însă fac parte din realitatea ce ne înconjoară.
Jurnalistul maghiar, Tvrtko Vujity ne aduce în prim plan poveşti ce TREBUIE citite. De la călătoria la Cernobâl, la incursiunea în Coreea de Nord – unde a ajuns în 2002 (mie mi s-a făcut pielea de găină citind reportajul!), vizita în colonia de leproşi din Etiopia sau călătoria în Pakistan pe urmele copiiilor care mănâncă gunoi. Fiecare poveste e unică, e realitate. Urâtă, crudă, dură.
Recunosc: nu auzisem de Tvrtko Vujity până atunci şi rău îmi pare. Între timp am descoperit şi un interviu cu el, realizat de Vlad Mixich (unul dintre preferaţii mei când vine vorba de jurnalişti români!) Interviul îl puteţi citi aici.
Dintre cele şapte reportaje, două mi-au rămas adânc întipărite în minte: „Coreea de Nord” şi „Pakistan – Copiii care mănâncă gunoi„. Dar nu mă luaţi în seamă! Pentru că toate au o poveste tulburătoare, unică şi trebuie citite.
Am ajuns la cartea lui Blaine Harden, „Evadare din Lagărul 14” după ce am citit reportajul lui Tvrtko Vujity care mi-a deschis o poartă, o curiozitate ce nu m-a părăsit până în ziua de azi. Unul dintre cele mai importante reportaje din cariera sa le-a realizat în Coreea de Nord în 2002, când a ajuns acolo în calitate de voluntar al Asociaţiei Umanitare Baptiste. A trăit momente extrem de tensionate (e unul dintre capitolele cărţii care m-a ţinut cu sufletul la gură! Şi nu, nu e vorba de ficţiune!) şi a reuşit să aducă lumii întregi imagini nemaivăzute. Datorită lui, au fost trimise acolo numeroase donaţii – alimente şi medicamente.
Povestea din Pakistan a avut pentru mine un altfel de impact. Trăiesc în Grecia de ani buni şi aici, majoritatea imigranţilor provin din Pakistan, Afghanistan sau Bangladesh. Mă fascinează lumea lor. Îi văd zi de zi – făcând cele mai de jos munci şi fiind trataţi rău. Localnicii sunt extrem de rasişti – imigranţii nu au nume, sunt “negri” şi atât. Am încercat de multe ori să pornesc discuţii – oamenii ăştia nu vin în Grecia pentru că se plictisesc acasă! Şi reportajul descoperit în carte mi-a întărit convingerea şi argumentele (când mă iau în coarne cu diverse voci rasiste de prin jur).
Vă recomand din suflet cartea. E o călătorie pe care nu o veţi regreta.
Lasă un răspuns