Întrebarea din titlu nu este pusă doar ca să va incite şi să vă facă să citiţi mai departe articolul. Chiar există o legătură pe care nu o bănuiţi. Poate vă mai amintiţi că în şcoală s-a studiat la disciplina Limba şi Literatura Română nuvela „Fefeleaga” scrisă de Ion Agârbiceanu. Filmul Nunta de piatră cu marea Leopoldina Bălănuţă în rolul principal a avut la bază tot opera amintită.
Ion Agârbiceanu, autorul nuvelei scrisă în 1908 a fost scriitor, preot, ziarist, academician şi chiar protopop greco-catolic de Cluj. Un mare om, cu studii de teologie şi literatură la Budapesta (că era înainte de 1918), un militant de seamă pentru cauza românilor din Ardeal. După Marea Unire din 1918 a ajuns parlamentar cu funcţii importante.
Şi cum aşchia nu sare departe de trunchi, fiul său, pe nume Ion I. Agârbiceanu, a fost un mare savant. Fizician renumit al vremii sale, cu studii la Bucureşti şi Paris (unde şi-a luat şi doctoratul), a fost cel care a construit primul laser românesc, în 1962. Membru corespondent al Academiei Române şi reprezentant al României în multe organisme ştiinţifice internaţionale, Ion I. Agârbiceanu a făcut ca România să fie printre primele ţări din lume care a construit un laser. Acel laser conceput de fizicianul român era un laser cu gaz.
În zilele noastre laserele sunt întâlnite peste tot. CD-urile şi DVD-urile pe care se stochează foarte multă informaţie (cărţi, muzică, fotografii, filme) sunt citite cu raze laser. De asemenea cele care se pot imprima, tot cu raze laser sunt „scrise” de către dispozitivele DVD-writer, care se găsesc în orice computer.
Şi în final o glumiţă, care totuşi cred că e adevărată, după spusele unui profesor al meu. Cică Ion I. Agârbiceanu a dorit să construiască în România şi un laser cu rubin, mai mic şi mai compact decât cel cu gaz. Lucrase în Franţa cu aşa ceva şi ştia cum să-l facă. Şi-a luat cu el din Franţa câteva rubine industriale (nu erau scumpe ca pietrele preţioase naturale), dar a avut probleme mari la noi la vamă. Pe documentele de însoţire era scris „rubine” şi el ar fi trebuit să plătească o avere ca să le poată introduce în ţară.
A renunţat pe moment, dar din următoarea călătorie s-a întors cu alte rubine industriale pe ale căror documente de însoţire era scris, corect de altfel, „trioxid de aluminiu impurificat cu crom, calciu şi fier” (formula chimică a rubinului). Vameşii le-au trecut în categoria „substanţe chimice – oxizi” la care taxa vamală era de câţiva lei pe tonă! Aşa a reuşit să le aducă în ţară şi să îşi continue cercetările.
Să ne amintem deci şi de Fefeleaga atunci cand urmarim un film proiectat pe ecranul televizorului de DVD-playerul nostru…
guest post by Traian
Lasă un răspuns