Oamenii când se întâlnesc şi nu au ce face povestesc câte şi mai câte. Poţi afla lucruri uimitoare din poveştile spuse în tren, într-o sală de aşteptare sau într-un spital. Şi tocmai într-un spital am auzit cele ce urmează. Am fost singurul interlocutor al unui moş simpatic, adus de urgenţă cu probleme cardiace. Eu stăteam liniştit în pat cu problemele mele, când a fost adus bătrânul al cărui nume nici măcar nu-l mai ţin minte. Dar povestea lui o ştiu. Avea 89 de ani. Ochii jucăuşi inspirau încredere şi optimism. Era vioi şi plin de viaţă.
– Dar ce-ai păţit tataie?, l-am intrebat
– Ei, probleme cu inima, mi s-a făcut rău şi ai mei au chemat salvarea. Dar nu-i mare lucru, că de treizeci de ani iau pastile de inimă. Aşa am trăit şi am trăit bine. Am copii aşezaţi la casele lor…
– Să aveţi parte de ei şi de nepoţi!
– Da, şi nepoţi am, deşi odată n-am crezut că voi mai ajunge aceste zile. Vezi piciorul astă? Am mers bine cu el toată viaţa, dar în tinereţe era să-l pierd. Mare noroc am avut de un doctor neamţ şi de unul american.
– Spune tataie, cum aşa?
– Erau ultimele zile din al doilea război mondial, în aprilie 1945. Luptam în Cehoslovacia, contra nemţilor. Plutonul meu a fost prins într-o capcană, am fost rănit la picior şi luat prizonier de nemţi.
– Asta da ghinion, chiar în ultimele zile de război…
– Eu am scăpat, dar alţii au murit. M-au dus nemţii într-un spital la Nurnberg. Un doctor neamţ m-a operat de urgenţă şi mi-a salvat piciorul. Fără el ar fi trebuit să mi-l taie. Straşnic doctor, opera pe toţi la fel, cu mare grijă, doctor adevărat. Era greu în spital, Germania era aproape înfrântă, mâncare puţină, dar se purtau bine. Nu peste mult timp au venit americanii. Ţară bogată domnule, ce lux… Ne dădeau mâncare bună şi pe săturate. Atunci am mâncat prima dată ciocolată şi am băut cafea. Un doctor militar american m-a operat iar şi m-a făcut ca nou. A zis şi de doctorul neamţ că bună treabă a făcut. Trei luni am stat în spital, dar m-au reparat bine.
– Şi cum ai venit în ţară?
– Păi au făcut un tren special cu prizonieri de toate naţiile, pentru repatriere. Ne-au adus foarte organizat până la Belgrad şi de acolo pe români, cu alt tren, până la Timişoara. Am avut pachet cu mâncare,medicamente, apă, tot ce trebuie. Când am ajuns pe peronul gării din Timişoara ne-au dat liber… N-aveam nimic, nici un ban, nici mâncare, nimic… Am plecat din gară în gară spre satul meu din Moldova. Mă rugam de conductorii de tren să mă ia fără bilet. Cerşeam de mâncare de pe la oameni miloşi. Trei zile şi trei nopţi am făcut până acasă. Din Germania până la Belgrad am făcut o zi jumătate.
– Se pare că românii au avut dintotdeauna o problemă cu organizarea…
Asta a fost povestea. Una adevărată. În noaptea următoare au apărut complicaţii şi inima moşului simpatic şi necunoscut nu a mai rezistat… Eu am vrut doar să-i aduc prin cele scrise un ultim omagiu, lui şi tuturor celor care au făcut în viaţă astfel de sacrificii. Dumnezeu să-i ierte pe toţi!
guest post by Traian
Lasă un răspuns