Omul este fără doar şi poate o fiinţă socială. Asta înseamnă că trăieşte în societate, munceşte şi îşi petrece timpul liber împreună cu semenii săi, se bucură şi se întristează de cele mai multe ori în grupurile din care face parte şi dacă vreţi, ca să fie până la capăt, este înmormântat tot în mijlocul comunităţii de care aparţine.
Am citit nu de mult într-o carte despre epopeea unui grup de pionieri americani, care pe la 1800 şi ceva au plecat din est către vestul continentului, ţinta lor fiind chiar o regiune de pe ţărmul Oceanului Pacific. Numai că drumul cu caravana de căruţe nu a decurs după cum era plănuit şi întârzierile acumulate au făcut ca grupul să fie prins de o iarnă timpurie chiar în Munţii Stâncoşi, lanţ dificil de traversat şi pe timp favorabil… Cum grupul era destul de mare, în jur de două sute de persoane, dacă mai reţin bine, era şi normal să existe disensiuni.
Drept urmare, unii mai puternici şi rebeli, au decis să continue drumul singuri, pe cont propriu, ca să nu mai fie încetiniţi de cei mai în vârstă, mai bolnavi şi mai neputincioşi. Liderul de grup însă a decis „toţi împreună” şi au stabilit chiar în munţi tabăra de iarnă, construind acolo adăposturi din lemnul pădurii şi hrănindu-se cu ce reuşeau să vâneze, împărţind totul frăţeşte şi cu mare răspundere. În primăvara ce a urmat, de pe coasta de vest au plecat în căutarea lor un grup de salvatori. Aceştia s-au întâlnit pe drum cu caravana pornită de asemenea către vest la venirea primăverii. Deşi au mai avut şi pierderi inerente din cauza bolilor, s-a constat că marea majoritate a celor din grupul „toţi împreună” au reuşit să supravieţuiască şi să ajungă la destinaţie, în timp ce rata de supravieţuire a celor „rebeli şi singuri” a fost aproape nulă.
Acel episod din cucerirea vestului a fost studiat mult de psihologi, care au confirmat încă o dată, dacă mai era necesar, cât de importantă este forţa de coeziune a unui grup. Ştie oricine cât de grea este singurătatea, deşi uneori este necesar să o mai căutăm, dar nu pentru mult timp şi numai pentru a ne pune ordine în gânduri. În timpurile moderne oamenii au învăţat să comunice prin diferite mijloace, astfel încât timpul şi distanţele s-au comprimat până la a deveni insignifiante.
Telefonia, radioul şi televiziunea au fost cele care i-au apropiat pe oameni, dar adevărata revoluţie a produs-o internetul, care permite oricui să se conecteze cu aproape oricine din lume. Reţelele de socializare au apărut aproape firesc în peisajul internetului, iar unele dintre acestea au extindere globală. Utilizatorii caută acolo să nu fie singuri. Îşi caută prieteni, colegi, oameni care gândesc la fel, oameni care au pasiuni asemănătoare şi gusturi comune.
Nu pot deci decât să salut, în această lume, doar numită virtuală, dar în fapt foarte reală, apariţia unei reţele de socializare româneşti, numită Fkontakt, care doreşte să ne apropie, să ne pună în contact unii cu alţii, să ne facă să ne cunoaştem mai bine. Cu siguranţă că nu voi renunţa la celelalte reţele globale pe care am deja conturi, dar parcă aici mă simt „mai acasă”. E mai multă linişte decât în alte părţi şi nu e totul atât de comercializat. Îmi doresc ca reţeaua să crească şi să se dezvolte şi să-i adune împreună pe toţi românii şi nu numai pe ei…
Lasă un răspuns