Moștenirea babei Stotz – Alina Pavelescu, Editura Herg Benet, București, 2016
Cartea Alinei Pavelescu, Moștenirea babei Stotz, este un pic mai altfel. Un pic mai altfel decât alte cărți. Este un unicat aș putea spune. Este un roman absolut original. Pentru cine are răbdarea să-l citească. Am început să citesc romanul care m-a fermecat de la bun început prin stilul de abordare.
Cartea este scrisă la persoana I din perspectiva unei secretare de primărie dintr-un sat oarecare, fără nume, aruncat în imensitatea Bărăganului, „în mijlocul a nicăieri”. Dar această secretară de primărie, pe punctul de a deveni domnișoară bătrână, este o adevărată filosoafă.
Povestește cele trăite atât de ironic și autoironic, critic și autocritic, serios și cu un umor subtil totodată, încât uneori te apuci să recitești fraza ca să înțelegi mai bine, iar alteori te pufnește pur și simplu râsul.
Recunosc că am râs de multe ori pe înfundate, chiar dacă romanul Alinei Pavelescu nu este „o comedie”, ci unul de introspecție, de analiză interioară și chiar de psihanaliză, că tot face ea mereu referire la A. Roberti (Cum să te psihanalizezi singur).
„De când mă știu, mă îndrăgostesc numai de tâmpiți. Mai exact, de fantasmele unor tâmpiți. Zic fantasme, pentru că nu s-a născut încă în realitate bărbatul ăla atât de tâmpit încât să mă îndrăgostesc eu pe bune de ființa lui materială.” Acestea sunt primele fraze din roman. Asa-i că sună interesant?
M-am apucat așadar de citit romanul care m-a „ținut în priză” câteva zile bune. Am căutat apoi să aflu câte ceva și despre Alina Pavelescu și atunci m-am dumirit. Am început să înțeleg mai bine ceea ce citeam. Absolventă de istorie cu doctorat (la Paris), scriitoarea este arhivistă, de fapt un fel de șef pe la Arhivele Naționale. Formația ei profesională a condus-o spre un anumit stil de a scrie.
Despre ce este vorba în romanul Mostenirea babei Stoltz
Secretara de primărie, îndrăgostită de Dobitoc (adică de noul primar), o descoperă pe enigmatica babă Stoltz, un personaj interesant, „parașutată” cine știe cum și de ce în acel sătuc din Bărăgan. Mânată de o anume intrigă pe care o țese, secretara ajunge să o cunoască destul de vag pe babă, cât timp aceasta este încă în viață.
Va ajunge să o cunoască mult mai bine, din ”arhive” (cum altfel!?), adică din studiul celor ramase de la ea, după ce baba moare și le lasă lor (adică primăriei, satului) ca moștenire toate ale sale, cu condiția ca acolo să se facă biblioteca comunala. Povestea cu biblioteca tot secretara a „țesut-o”, dar baba Stoltz le-a făcut un mare serviciu, oferindu-le casa și locul care s-o găzduiască.
Din punct de vedere al cititorului am remarcat faptul că, după ce baba moare și se trece în partea a doua a cărții, autoarea schimbă cumva registrul. În prima parte umorul era parca mai savuros, „întoarcerile din condei” mai incitante și atmosfera mai optimistă, ca să zic așa. În partea a doua, descoperind trecutul babei Stoltz, parcă registrul devine mai grav, cugetările despre viață și moarte mai prezente, întrebările mai profunde.
Dar și în partea a doua avem ceva umor savuros, mai ales în descrierea modului în care un sat întreg manipulat de către preot (popa Șopron, „dresorul de maimuțe” – cum îi spune autoarea, după mine o metaforă extraordinară), ajunge să se comporte ca o turmă irațională. Se pare că în nebunia generală doar biata secretară de primărie își mai păstrează luciditatea. Din sat e singura, dar de mai departe o ajută să prezinte adevărul un „sulică” (după cum ii spune ea) de ziarist, un piticot urâțel, dar foarte inteligent.
În Moștenirea babei Stoltz nu se vorbește decât relativ puțin despre baba Stoltz. Aceasta este mai mult un pretext pentru scriitoare de a ne introduce fictiv într-o lume posibilă, atât de asemănătoare cu lumile în care ne ducem cu toții existențele, mai spectaculoase sau mai anoste.
Ciudata dragoste a secretarei pentru Dobitoc suferă transformări după ce ei ajung în tabere diferite, pentru ca știm cu toții că între dragoste și ură granița este foarte fragilă. Multe se mai petrec pe acolo, prin satul uitat de lume, până la un final pe care eu îl consider cu happy-end.
Acum depinde și de tine dacă vei fi de aceeași părere cu mine. Rămâne să citești și tu romanul Alinei Pavelescu, Moștenirea babei Stolz și să-mi spui într-un comentariu cum ți s-a părut. Pentru mine este o carte un pic mai altfel, care mi-a plăcut și care m-a pus pe gânduri…
Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit în cadrul colaborării începute anul trecut. Mai multe recenzii la carțile primite de la editură poti citi aici.
Lasă un răspuns