Și mă întunec – Kiersten White (recenzie)
Iată că am descoperit o carte despre istoria noastră scrisă de o americancă (născută în Utah și stabilită în San Diego, California), editată de Leda Edge, Corint Books, București, 2017. Este vorba despre cartea ”Și mă întunec” a autoarei americane Kiersten White.
Cum de a ajuns ea să scrie despre ceva din istoria României? Să fi fost ea pasionată de Contele Dracula? Nu, ci pentru că soțul ei Noah a studiat istoria României, a fost fascinat de țara noastră căreia îi poartă o dragoste sinceră și i-a transmis și ei acest interes deosebit.
Și mă întunec este o ficțiune istorică. Am mai scris pe blog despre cărți aparținând acestui gen, cărți care folosindu-se de personaje istorice reale, pe lângă care apar și alte personaje, unele reale, altele „inventate” de autori, readuc în atenția cititorului lucruri de demult. Evenimentele, multe reale și cunoscute din punct de vedere istoric, par a fi influențate de intrigile „țesute” de personajele reale și de cele imaginare.
Ca să scrii o ficțiune istorică îți trebuie o muncă de documentare extrem de laborioasă. Datele și faptele istorice dovedite prin documente nu pot fi tăgăduite și de aceea trebuie incluse corect în romanele de ficțiune istorică. În cazul acestei cărți este vorba despre Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, al nostru mult iubit domnitor, care este văzut de noi ca un model de luptă cu nedreptățile vremii, dar care în carte în mod surprinzător nu apare.
Ei bine, acest roman îi are ca eroi principali pe doi dintre copiii voievodului valah (ai lui Vlad Dracul), și anume pe Radu și pe sora lui, Lada (care se numea de fapt Ladislav, ciudat nu?). Pentru a păstra bunele relații pe care (încă) le avea cu turcii, Vlad Dracul își trimite copiii la curtea sultanului Murad (sau Murat – tatăl viitorului mare sultan Mahomed al II-lea).
Era un obicei al vremii ca odraslele voievozilor să fie trimise, zice-se pentru educație, în fapt ca ostatici pentru asigurarea păcii, la curțile celor mai puternici. Și nu numai la turci se trimiteau copiii, ci și la curțile altor regi puternici din Europa.
La vremea aceea, capitala turcilor era Edirne, deoarece Constantinopolul și cu ce mai rămăsese din gloriosul Imperiu Biazantin, nu fusese cucerit încă. Acolo și în alte locuri ajung copiii voievodului valah. Aceștia erau complet diferiți unul de altul și diferiți față de normele vremurilor de atunci și de acum: Radu (cunoscut în istorie ca cel Frumos, mai târziu) era firav, finuț, înclinat spre visare și contemplare, în vreme ce sora lui, Lada, era războinică, agresivă, curajoasă, neastâmpărată. Fata îl proteja pe băiat și nu invers. Acolo, la turci, ei au profesori particulari și primesc educație otomană.
Și tot acolo ei îl cunosc pe copilul Mehmet (sau Mahomed, viitorul mare sultan). Se împrietenesc cu el și chiar îl protejează – la un moment dat Lada se luptă cu un asasin trimis să-i ia viața. Dar acesta este doar un episod, pentru că intrigile la curtea otomană erau la ordinea zilei. Mai mereu în istoria lor un sultan care se instala lăsa în urmă duzini de morți, asasinându-și fără scrupule eventualii contracandidați, fie ei chiar și frați, sau mai ales frați.
Între cei trei copii care ajung adolescenți se leagă o prietenie bazată pe respect și admirație reciprocă. Se pare că autoarea a dorit să transfere către Lada imaginea teribilului Vlad Țepeș, pentru că ea ar fi în fond eroina principală.
Dacă romanul ar fi fost doar o simplă ficțiune istorică, probabil nu ar fi fost atât de fascinant. Dar cartea este mai mult decât atât, pentru că autoarea, fiind și psiholog și pasionată de fenomene paranormale, reușește prin stilul ei să zugrăvească o lume sumbră, în care pericolul pândește la orice pas.
Citind m-am cufundat parcă într-un film de groază pe alocuri, dar nu din acelea proaste, pline de sânge și orori, ci într-unul în care simți o tensiune continuă și parcă aștepți să se întâmple din clipă în clipă câte ceva.
Pur și simplu am simțit apăsarea acelui Ev Mediu în care viața cuiva nu valora prea mare lucru și în care în familiile nobiliare mai ales, rivalitățile duceau mereu la deznodăminte tragice.
Acea apăsare am simțit-o și la începutul cărții, când acțiunea se petrece la Sighișoara, apoi la Târgoviște și mai apoi în inima Imperiului Otoman. Iar despre neîmblânzita Lada, părerile sunt în mod clar variate, unii cititori îndrăgind-o, alții urând-o și în fine alții știindu-i de frică, chiar dacă este doar un personaj (poate fictiv) și sute de ani au trecut de atunci.
”Și mă întunesc”, primul volum dintr-o serie (Saga Cuceritorului), este o carte foarte interesantă de citit, dar nu pentru relaxare… Dacă îți place genul acesta de cărți și vrei s-o ai în bibliotecă pentru lectură, atunci poți să o cumperi fie direct de pe site-ul editurii, fie de la marile librării online unde găsești mereu cărți cu prețuri reduse – vezi aici.
Tu ai citit cartea? Ce părere ți-a făcut? Ți-a plăcut?
Daca am ajuns sa invatam istorie din carti scrise de straini despre tara noastra….asta spune multe!
Dincolo de acest aspect, nu pot sa spun decat jos palaria pentru dedicatia si documentarea de care par sa dea dovada autoarea si sotul ei.
Ei, nu chiar asa dar pe aproape. Totusi o astfel de abordare a istoriei, intr-un roman de fictiune poate duce la dorinta de a studia mai mult despre istoria neamului nostru. Pacat ca sunt putini autori romani care scriu asa.
Unul ar fi Lina Moaca, cu al sau roman ”Pasi in trecut”. Insa ne-ar trebui mai multi care sa scrie ca ea si sa te determine sa iubesti istoria neamului.
Ar trebui sa o iubesti daca ar sti cine sa predea cum trebuie in scoli, dar nu prea se mai gasesc profesori pasionati de meseria lor.
Carti exista, dar nu sunt asa de promovate.
Aici interevine rolul nostru de bloggeri 😉 Poate schimba ceva promovand si alte concepte, alte carti etc…