O istorie a Orientului Mijlociu de Peter Mansfield, Nicolas Pelham, Editura Humanitas, București 2016
La Humanitas în colecția de istorie a mai apărut o carte „grea”, ca să-i spunem așa, O istorie a Orientului Mijlociu. Grea cu sensul de valoroasă dar și dificil de citit, pentru că este un studiu foarte vast, cu o multitudine de informații.
Lucrarea originală a lui Peter Mansfield, cunoscută de ceva vreme în cercurile specialiștilor, a fost reactualizată de Nicolas Pelham, care a scris ultimele trei capitole, aducând-o practic „la zi”.
Și totuși este cam dificil să aduci „la zi” o istorie despre Orientul Mijlociu, unde cine mai știe cum vor mai evolua lucrurile pe viitor în această parte fierbinte a lumii.
Am început să citesc cu mare interes cartea, care abundă în detalii foarte bine documentate. Dar ce se înțelege prin Orientul Mijlociu? În carte ni se explică faptul că pentru a înțelege complexitatea lumii de acolo ar trebui să luăm în considerare și Turcia (considerată de fapt în Orientul Apropiat), dar și Egiptul, aparținând Africii de Nord, pe lângă toate celelalte țări din Estul Mediteranei, plus Peninsula Arabică și mergând spre Irak.
În istoria veche se consideră că această regiune a fost de fapt leagănul civilizației. Câmpia Mesopotamiei și Egiptul, beneficiind de soluri fertile, au permis dezvoltarea primelor așezări omenești care au evoluat spre forme superioare de organizare. Primele orașe și primele regate acolo au apărut. La fel și primele mari imperii pe care le-a cunoscut lumea.
Lucrarea O istorie a Orientului Mijlociu încearcă să explice mai mult evoluțiile din vremurile moderne și contemporane, dar pentru aceasta este necesară și o incursiune în trecut, pentru a înțelege de ce această regiune este atât de tumultoasă din punct de vedere social și politic. Partea rezervată perioadei antice este destul de scurtă raportată la volumul întregii cărți, dar pune în evidență multitudinea de transformări care au avut loc.
Imperiile s-au succedat unul după altul iar populațiile și-au disputat teritoriile care la vremea respectivă permiteau un trai mai bun celor ce le stăpâneau. Clima caldă, așezarea în mijlocul căilor de comerț și multe resurse naturale disponibile au permis zonei să fie centrul civilizației.
Chiar dacă în vremurile actuale zona nu mai dispune de apă suficientă pentru populația numeroasă, petrolul contrabalansează acest fapt și de aceea conflictele continuă parcă la nesfârșit.
Un fapt care a schimbat radical popoarele din zonă a fost apariția după anul 630 d.Hr. a Islamului și a Imperiului Arab. Limba arabă s-a impus repede ca cea mai importantă limbă din zonă, iar popoarele, chiar având origini diferite s-au „arabizat”. Practic vorbim acolo despre „țările arabe”, Israelul fiind o excepție, deși la origini și evreii ca și arabii sunt popoare semitice, din ramură comună.
Islamul a modificat radical societățile respective. Imperiul Arab a fost foarte avansat pentru perioada respectivă și fost urmat de Imperiul Otoman. Turcii au adoptat islamul ca religie, dar ei aparțin altui grup de popoare decât arabii. Și unii și alții au menținut zona Orientului Mijlociu la un înalt nivel de civilizație și stabilitate, dar doar atât cât au fost imperii puternice.
Cum toate imperiile decad la un moment dat, s-a ajuns ca vechile conflicte mocnite de milenii să reizbucnească cu violență. Ultimul dezmembrat, Imperiul Otoman, a lăsat o situație de haos total, situația care nu a putut fi rezolvată nici de Imperiul Colonial Britanic, nici de francezi sau germani, care au avut încercat să obțină influența în zonă.
Primul război mondial a dus la reîmpărțirea Europei și a Orientului Mijlociu, iar cel de-al doilea război mondial, care a condus și la dezmembrarea Imperiului Britanic, a lăsat țările arabe în haos total. Chiar dacă aceste țări și-au recăpătat independența, faptul că au fost „desenate” artificial de istorie și de interesele puterilor coloniale, a amplificat conflictele perpetue.
Citind cartea O istorie a Orientului Mijlociu, vei înțelege că acolo situația este atât de complicată încât nu se întrevede o soluție imediată. O cauză profundă a situației ar fi aceea că în Orientul Mijlociu nu a existat o etapă de evoluție de tip Ev Mediu ca în Europa. În Europa, nobilii deținători de pământuri au avut mereu o putere care o contrabalansa pe cea a regelui și a existat o „temperare” a tendințelor despotice.
Evoluția europeană a fost propice apariției de mai târziu a Revoluției Industriale. În Orientul Mijlociu, pământurile aparțineau sultanului, care juridic le „împrumuta” țăranilor, micilor fermieri, pentru folosință. Conducerea era preponderent militară și în funcție de factori întâmplători, nimeni nu avea siguranța parcelei de pământ pentru supraviețuire.
De aici și dezinteresul lucrătorilor în a investi ceva, fapt care în decursul timpului nu a produs progrese. Orientul Mijlociu a rămas profund ancorat în mecanisme sociale tribale, chiar și în zilele noastre. Ei practic au „sărit” Evul Mediu, iar Capitalismul l-au „copiat” într-o societate profund tribală. La fel au „copiat” și sisteme juridice europene, dar care nu s-au potrivit într-o societate cu o religie puternică și conservatoare.
Mai apoi lupta pentru petrol, unde companiile străine s-au dovedit fără putință de tăgadă foarte rapace și lipsite de scrupule, a adâncit și mai mult conflictele deja existente între „triburi”, clanuri. Chiar dacă unele țări arabe au evoluat mult pe calea modernității, până la închegarea unor democrații funcționale, care să conducă la evoluții profunde, mai este foarte mult.
Cartea O istorie a Orientului Mijlociu o recomand celor pasionați de istorie și de problemele lumii contemporane.
Mulțumesc targulcartii.ro pentru exemplarul oferit pentru recenzie!
Lasă un răspuns