Orfani în Brooklyn – Jonathan Lethem (recenzie)

Orfani în Brooklyn – Jonathan Lethem (recenzie)
Editura Corint, București 2019, traducerea din limba engleză de Irina Negrea

După comentariile de pe coperta a patra a cărții mi-am dat seama că am în mână un roman deosebit, lăudat și premiat. În 1999 a fost declarat cel mai bun roman al anului de către mai multe publicații (Esquire, New York Times, McSweeeney’s și Paris Review).

Alte comentarii de pe aceeași copertă mă puneau cumva în temă despre subiectul și acțiunea cărții, despre faptul că voi citi un roman cu și despre detectivi, dar și că este o poveste clasică de acest tip.

Nici un comentariu însă nu m-a avertizat că voi avea de citit o carte greu de citit, dacă nu chiar foarte greu de urmărit și de înțeles, pe care îmi venea să o arunc după primele pagini. Totuși nu am „dezarmat” ușor și am continuat lectura, iar răbdarea mi-a fost în cele din urmă răsplătită, pentru că am descoperit lucruri absolut fascinante.

În primul rând am descoperit un alt fel de New York, față de ce-l pe care-l știam eu din filmele văzute până acum și din alte cărți citite. Am găsit în carte un oraș „adevărat”, cu zonele lui insalubre în care își duc existența tot felul de borfași mărunți, cu afaceri la limita sau mult sub limita legalității, cu oameni care trăiesc acolo și trebuie să se adapteze mereu în acel mediu promiscuu. Am mai descoperit un personaj principal cu totul și cu totul altfel decât sunt personajele principale de prin cărți și/sau filme.

Lionel Essrog este un orfan care suferă de sindromul Tourette, afecțiune care nu-i diminuează cu nimic inteligența, ba dimpotrivă i-o ascute, dar  care îl face să nu se poată controla. Trebuie să recunosc faptul că despre sindromul Tourette mare lucru nu știam, decât că persoanele afectate încep să înjure foarte colorat, fără nici un fel de reținere. Asta desigur am aflat din filme de comedie, unde câteodată simpatice și drăguțe fete se transformau pe dată în caraghioase care înjurau de mama focului, făcând și birjarii să se rușineze.

În realitate sindromul Tourette e cu totul altceva. Nu că cei afectați n-ar înjura și ei ca orice om, dar multitudinea de manifestări și reacții este mult mai complexă. În cazul eroului nostru de roman, Lionel se „joacă” cu limba engleză într-un mod incredibil, inventând cuvinte și făcând asociații și alăturări incredibile. Aici cititorului îi va fi destul de greu, dar cu atât mai greu i-a fost desigur traducătoarei, care din engleză a trebuit să le „potrivească” și pe românește.

Cu tot cu Lionel sunt patru băieți adolescenți orfani, de la un cunoscut orfelinat numit St. Vincent, care ajung în anturajul unui mic mafiot local pe nume Frank Minna. Ei sunt luați din când în când de către mafiot, după amiaza, să facă diverse munci, de genul încărcat-descărcat diverse chestii. Bucuroși să mai scape câteva ore din orfelinat, se aleg la final cu câte o bere și cu câte 20 de dolari, bani numai buni de buzunar pentru niște băieți sărmani.

Anii trec și băieții sârguincioși sunt apreciați atât de Frank Minna, cât și de alții din oraș, astfel încât ajung detectivi la agenția acestuia, agenție care se ocupa, ca oricare agenție de detectivi particulari de altfel, atât cu chestii legale, la lumina zilei, dar și cu unele mai dubioase. Tocmai în urma unei afaceri de acest fel, care nu a mers bine, șeful lor, adică micul mafiot, este asasinat.

Băgați fără voia lor într-o situație care nu le aparține, Lionel și cu tovarășii lui văd cum lumea lor se prăbușește la propriu. Romanul este unul polițist, cu mult suspans, dar și cu alte evenimente specifice vieții de zi cu zi într-un mare oraș american. Ei vor încerca să afle misterele din viața fostului lor șef și mai ales să dezlege enigma asasinării acestuia.

Cartea este totodată și o radiografie a societății americane, cea de jos, dacă putem să-i spunem așa. Vom întâlni tot felul de personaje, de la oameni simpli și mici comercianți onești care se zbat pentru a-și câștiga cele ale traiului, până la trepăduși, interlopi și mafioți care trăiesc numai de pe urma activităților ilegale. În acest mediu pericolele te pasc la tot pasul, mai ales dacă te cam bagi să afli unele altele.

Romanul este unul original, scris într-un stil și din punctul de vedere al unui om afectat de un sindrom ciudat, adică este scris la persoana întâi. Cititorul este astfel situat chiar în „inima” acțiunii, ajungând să gândească și să anticipeze întocmai ca și Lionel. Este o lectură grea, care pe mine m-a surprins și impresionat. Este un roman valoros și suntem privilegiați să-l avem tradus și în limba română și pe care îl puteți cumpăra de aici. Spor la citit!