Istoria credințelor și ideilor religioase – volumul 3 (recenzie)

Istoria credințelor și ideilor religioase – volumul 3 (recenzie)
De la Mahomed la epoca Reformelor
Mircea Eliade, Editura Polirom, Iași 2011, traducere de Cezar Baltag

După ce am citit acum ceva timp cel de-al II-lea volum al operei marelui savant român Mircea Eliade (1907-1986), Istoria credințelor și ideilor religioase, mi-am comandat și următoarele volume, al III-lea, despre care vă voi vorbi astăzi și al IV-lea despre care vă voi vorbi zilele următoare.

Partea a treia a lucrării se ocupă de o perioadă despre care noi românii am învățat prea puțin la școală la orele de istorie. Este vorba despre Evul Mediu „întunecat”, numit așa de unii istorici care l-au considerat a fi departe de strălucirea Antichității și parcă tot departe de perioada modernă, cu evenimentele ei deosebite, care au făcut condus la lumea pe care oștim noi acum.

Dar iată că și în acel ev mediu „întunecat” s-au petrecut foarte multe evenimente importante și nu numai la noi, pe „bătrânul continent”, ci și în alte părți ale lumii, care au fost la vremea aceea mult mai avansate și mai „civilizate”.

Cum numerotarea capitolelor se continuă după celelalte volume, volumul al III-lea începe cu Capitolul treizeci și unu – Religiile Eurasiei antice: turco-mongolii, fino-ugricii, balto-slavii. Ceea ce era comun la toate triburile și popoarele acestea este că ele credeau că provin dintr-un lup supranatural. Și modul lor de luptă era asemănător cu cel al lupului care vânează în stepă. Pare interesant?

Autorul are meritul de a povesti așa de frumos încât o persoană importantă din rândul clerului spunea că Eliade de fapt face o istorie a culturii și civilizației, nu a religiilor. E și acesta un punct de vedere, dar Mircea Eliade a fost un mare savant, care a scris totul riguros, fără „să țină partea” și fără idei preconcepute. El nu a plecat din start de la ideea că numai una dintre religii ar fi „cea bună”, „cea corectă”, iar celelalte ar fi doar erezii.

Capitolul treizeci și doi – Bisericile creștine înainte de criza iconoclastă (secolele VIII-IX), aduce pe tapet una dintre cele mai teribile idei din istorie, anume că decăderea civilizației Mediteraneene (Grecia și Roma) s-ar fi produs tocmai din cauza creștinismului. Ideea aceasta nu-i aparține lui Eliade, dar el o discută cu o mulțime de argumente pro și contra. Se pare că mai mult contra, pentru că argumentele lui vin să creioneze un tablou foarte complex al vremurilor, la care virtuțile militare ale creștinilor nu pot fi negate.

Perioada a fost pentru creștini una de mare avânt teologic și a fost numită și perioada patristică. În perioada respectivă apare și cultul sfinților și al relicvelor, care are o deosebită amploare și în prezent. Venerarea icoanelor a condus la lupte teologice dar și militare violente (criza iconoclastă), care a făcut nenumărate victime în ambele tabere.

Mahomed și avântul islamului – este titlul capitolului treizeci și trei și acesta prezintă începuturile noii religii, care a ajuns acum una dintre cele mai răspândite de pe glob. Viața lui Mahomed, revelațiile sale și primele sale succese militare sunt descrise după izvoarele istorice cunoscute.

Adevărata încercare pentru islam a fost însă perioada de după moartea profetului, când luptele interne continue pentru a desemna un succesor se părea că vor eroda noua religia până la dispariția ei. Nu s-a întâmplat așa, iar în decursul doar al unei generații a apărut pe harta lumii un nou imperiu, Imperiul Arab.

În capitolul treizeci și patru – Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore se revine cu locația în Europa și se urmărește evoluția bisericii creștine apusene, strâns legată de evoluția statului feudal. În acest capitol apar și referiri la Cruciade, despre care nu se discută detaliat și despre care aș fi vrut să aflu mai multe.

Despre Gioacchino da Fiore trebuie să recunosc faptul că nu știam nimic. Am aflat că s-a născut în 1135 în Calabria (regiune a Italiei de sud). A ajuns abate și a lăsat o operă foarte vastă și foarte controversată, deoarecea fost adeptul unei noi interpretări a Scripturii. După moartea sa (1202) au urmat secole întregi de dezbateri, el fiind prin atitudinea lui un precursor al reformelor.

În capitolul treizeci și cinci – Teologii și mistici musulmane se revine la islam, deoarece și în acel spațiu au existat și mai există încă multe dispute teologice, dar și de natură pur filosofică. La ora actuală ar trebui să fim recunoscători arabilor, pentru că de la ei ne-au rămas operele marilor filosofi ai Greciei Antice.

Operele grecești au fost traduse de arabi și s-au păstrat. Mai apoi europenii le-au retradus din arabă și astfel nu au fost definitiv pierdute, cum s-a întâmplat din păcate cu multe alte scrieri. Este un capitol pe care îl voi relua de fiecare dată atunci când voi dori să îmi consolidez unele cunoștințe sau să reflectez.

Iudaismul de la răscoala lui Bar-Kokhba până la hasidism este capitolul treizeci și șase. Poate cineva credea că în iudaism nu s-a mai întâmplat nimic de la 132 (răscoala lui Bar-Kokhba), dar de fapt au urmat secole întregi de dispute teologice, pentru că și această religie este una „vie”.

Despre Mișcările religioase din Europa: din Evul Mediu târziu până în ajunul Reformei vom afla din capitolul treizeci și șapte. Așa numite erezii au fost și în Bizanț, dar și în Europa Occidentală.

Un capitol întreg și anume capitolul treizeci și opt – Religie, magie și tradiții hermetice înainte și după Reforme, este dedicat supraviețuirii tradițiilor religioase pre-creștine, care fără nici o tăgadă încă mai supraviețuiesc și azi.

În fine, capitolul treizeci și nouă – Religiile tibetane, ne poartă cu gândul departe în Extremul Orient, pe „acoperișul lumii”, așa cum mai este denumit Podișul Tibet. O sinteză foarte elaborată între vechile religii ale Tibetului, religia autohtonă Bon (la rândul ei cu surse indiene și iraniene) și budismul indian, aceasta este la ora actuală religia tibetană, care de asemenea a avut o lungă și continuă evoluție.

Din păcate aici s-a oprit lucrarea lui Mircea Eliade, pentru că el nu a mai reușit să o termine. O vor face însă adepții lui, care în stilul lui au scris ulterior și volumul patru al operei, despre care o sa va vorbesc săptămâna viitoare.

Am considerat mereu că Istoria credințelor și ideilor religioase este o lucrare fundamentală și nu ar trebui să lipsească din biblioteca nici unui iubitor de cultură. Sper ca recenzia mea să vă fi convins să o aveți și voi în bibliotecă.